Când eram copil, am trait o experiență bizară: multă vreme am observat de la distanță existența unui copil ca și mine, dar care trăia învăluit în mister peste drum de casa noastră. Îl simțeam ca pe un prieten deși nu făcusem cunoștință, nu-l întâlnisem niciodată față în față, nu schimbasem încă nici o vorbă, nu avusesem șansa de a ne privi ochi în ochi. Îl zărisem doar fugar de două-trei ori la balconul său și am înteles, din reacția de panică a mamei sale, că ajunsese acolo fără voia ei, strecurându-se pe furiș.
Era un mister pentru noi. De ce nu coboră niciodată să ne jucăm împreună? Mi-era greu să-i înțeleg izolarea. Când am încercat să pun întrebări despre el, m-am lovit de refuz ca de un zid, am fost avertizat să nu mai deschid acest subiect și de aceea nici n-am mai avut curajul de a încerca a doua oară. Nu l-am mai văzut după aceea, n-am mai auzit nimic despre el. Era atât de ciudat și de greu de înțeles de ce un copil ca și noi nu era parte din lumea noastră. Ce forță neștiută îl ținea închis în casa aceea? Ce sau cine anume îi putea lua dreptul de a trăi ca noi toți? De ce nu avea copilărie?
În acei ani nu știam cum să ne comportăm când vedeam un copil într-un scaun cu rotile sau pur și simplu un om diferit față de noi, comportându-se, arătând, vorbind cu dificultate, fără a avea libertatea pe care abia mai târziu am înțeles că sănătatea și normalitatea ne-o aștern la picioare. Nu ne puteam opri din a privi insistent până când îl făceam să simtă că e…altfel. Suferința acelui om devenea mult mai mare din pricina privitorului care îl făcea să simtă boala ca pe o vină. Era parcă un strai într-o lume ostilă, o societate care se ferea de ceea ce nu cunoștea și respingea omul aflat în acea situație grea, delicată.
Acum știu că nu era vina noastră că nu știam cum să ne comportăm în prezența unui copil ca și noi, doar că țintuit într-un scaun cu rotile. Nimeni nu ne educase, nu ne pregătise pentru o astfel de întâlnire. Pe atunci, cazurile care intrau în contact cu noi, din întâmplare, erau atât de rare încât îmi închipuiam că trebuie să fie unul la un milion. Dar asta pentru că ei se ascundeau, se fereau de reacția publică. Se simțeau împinși la marginea lumii în care trăiau și simțeau boala ca pe un motiv de rușine. Astăzi știu că rușinea ar fi trebuit să fie a noastră, pentru că tot ce făceam era să îi arătăm cu degetul pe cei care erau pur și simplu altfel decât noi, fără o soartă la fel de norocoasă.
Timpul s-a scurs, lumea a evoluat și noi odată cu ea. Am înțeles, după zeci de ani, că imaginea oamenilor aflați într-o astfel de suferință trebuie reabilitată, odată pentru totdeauna, în ochii tuturor. Nu există altă opțiune pentru ei: pot trece prin viață simțind că trăiesc cu adevărat, în ciuda suferinței lor, doar dacă nu se ascund, dacă se deschid către oameni și îi privesc în ochi cu îndrăzneală care afirmă, fără cuvinte: “sunt un om ca și tine; am calitați, pot fi de folos, mă pot bucura de viață”.
A-i închide pe viață în casă, în tăcerea de dincolo de ziduri, nu era nicidecum o opțiune. Cine avea banii necesari își ducea copilul într-un centru de reabilitare, cine nu, îl ținea acasă fără vreo șansă pentru viitor, din păcate. De curând în Turcia, țara de unde vin eu, s-a făcut un mare pas înainte: centrele de reabilitare primesc bani pentru a asigura tratamentele de reabilitare gratuit pentru pacienții cu dizabilități. Așa se face că mii de familii au îmbrățișat șansa, au ieșit cu copiii lor bolnavi din casă și s-au îndreptat către centrele care aveau să le facă viața mai bună. Dincolo de asta, deschiderea a însemnat și o șansă pentru tinerii bolnavi de a comunica cu lumea de care odinioară se fereau. Au început să își învingă temerile, rușinea nejustificată, sentimentul de inutilitate; au înțeles că nu lor, ci oamenilor care își permiteau să îi privească nefiresc și acuzător li se potrivea cuvântul “rușine”. Pentru lipsa de omenie, înainte de toate.
În zilele noastre, întâlnim din ce în ce mai mulți oameni cu dizabilități pe stradă, la locul de muncă, în parcuri, la cinema, și mă gândeam că poate unul dintre ei este chiar copilul de odinioară pe care îl zăream pe fugă la balcon. Acum ne-am obișnuit cu ei, sunt parte din lumea noastră, din normalitate. Oamenii sănătoși au început să îi trateze cu seriozitatea pe care o merită, cu respectul pe care oricare dintre noi îl merită atunci când dovedește că are un loc bine definit în viață. Persoanele cu dizabilități au ieșit odată cu noua lege din casele lor unde se ascundeau practic de privirile celor din jur; au făcut-o pentru a obține tratamentul de care aveau atâta nevoie, dar au obținut încă ceva foarte prețios: încrederea în propria persoană.
Sunt parte din lumea noastră și primesc din ce în ce mai mult suport, înțelegere, gesturi ce țin de normalitate. Multe fundații care le susțin cauza au devenit voci puternice între timp. Zi de zi afli despre ei în imagini ce se derulează pe ecrane ori se găsesc în parcuri, pe autobuze, pe bulevarde, poduri, stadioane. Au devenit o prioritate, iar oamenii care nu au probleme de sănătate au început să înțeleagă că poate fi un motiv de mândrie și de bucurie să le ofere celor cu dizabilități acest drept la o viață civilizată.
Dar poate că partea cea mai sensibilă a acestei evoluții este șansa acestor oameni de a se întâlni unii cu alții. Au înțeles că nu sunt singuri. Au prieteni care simt, gândesc, vorbesc la fel, privesc lumea prin aceeași fereastră. La fel se întâmplă și cu familile care au nevoie de suport emoțional. Au șansa de a se întâlni acum, de a-și împărtăși sentimentele, de a se ajuta reciproc în încercarea zilnică de a duce cu demnitate pe umeri o povară deloc ușoară și de a-și privi copiii, chiar dacă diferiți de majoritatea, cu înțelegere, acceptare, mândrie pentru reușitele lor și o nesfârșită dragoste.
O astfel de evoluție nu ar trebui să lipsească din nicio țară care își dorește să se numească civilizată. E semn că societatea își sprijină oamenii defavorizați de soartă, înțelegând cât de important este ca ei să se simtă utili, acceptați, integrați și apreciați în marea familie din care fac parte.
Tuncay Öztürk, specialist fizioterapeut/osteopat
0727 464 464
tuncayozturkoffice@gmail.com