Cand eram copil, am trait o experienta bizara: multa vreme am observat de la distanta existenta unui copil ca si mine, dar care traia invaluit in mister peste drum de casa noastra. Il simteam ca pe un prieten desi nu facusem cunostinta, nu-l intalnisem niciodata fata in fata, nu schimbasem inca nici o vorba, nu avusesem sansa de a ne privi ochi in ochi. Il zarisem doar fugar de doua-trei ori la balconul sau si am inteles, din reactia de panica a mamei sale, ca ajunsese acolo fara voia ei, strecurandu-se pe furis.
Era un mister pentru noi. De ce nu cobora niciodata sa ne jucam impreuna? Mi-era greu sa-i inteleg izolarea. Cand am incercat sa pun intrebari despre el, m-am lovit de refuz ca de un zid si am fost avertizat sa nu mai deschid subiectul. De aceea nici n-am mai avut curajul de a incerca a doua oara. Nu l-am mai vazut dupa aceea, n-am mai auzit nimic despre el. Era atat de ciudat si de greu de inteles de ce un copil ca si noi nu era parte din lumea noastra... Ce forta nestiuta il tinea inchis in casa aceea? Ce sau cine anume ii putea lua dreptul de a trai ca noi toti? De ce nu avea copilarie?
In acei ani nu stiam cum sa ne comportam cand vedeam un copil intr-un scaun cu rotile sau pur si simplu un om diferit fata de noi, comportandu-se, aratand, vorbind cu dificultate, fara a avea libertatea pe care abia mai tarziu am inteles ca sanatatea si normalitatea ne-o astern la picioare. Nu ne puteam opri din a privi insistent pana cand il faceam sa simta ca e… altfel. Suferinta acelui om devenea mult mai mare din pricina privitorului care il facea sa simta boala ca pe o vina. Era parca un strai intr-o lume ostila, o societate care se ferea de ceea ce nu cunostea si respingea omul aflat in acea situatie grea, delicata.
Acum stiu ca nu era vina noastra ca nu stiam cum sa ne purtam in prezenta unui copil ca si noi, doar ca tintuit intr-un scaun cu rotile. Nimeni nu ne educase, nu ne pregatise pentru o astfel de intalnire. Pe atunci, cazurile care intrau in contact cu noi, din intamplare, erau atat de rare incat imi inchipuiam ca trebuie sa fie unul la un milion. Dar asta pentru ca ei se ascundeau, se fereau de reactia publica. Se simteau impinsi la marginea lumii in care traiau si simteau boala ca pe un motiv de rusine. Astazi stiu ca rusinea ar fi trebuit sa fie a noastra, pentru ca tot ce faceam era sa ii aratam cu degetul pe cei care erau pur si simplu altfel decat noi, fara o soarta la fel de norocoasa.
Timpul s-a scurs, lumea a evoluat, noi odata cu ea. Am inteles, dupa zeci de ani, ca imaginea oamenilor aflati intr-o astfel de suferinta trebuia reabilitata, odata pentru totdeauna, in ochii tuturor. Nu exista alta optiune pentru ei: pot trece prin viata simtind ca traiesc cu adevarat, in ciuda suferintei lor, doar daca nu se ascund, daca se deschid catre oameni si ii privesc in ochi cu indrazneala care afirma, fara cuvinte: “sunt un om ca si tine; am calitati, pot fi de folos, ma pot bucura de viata”.
A-i inchide pe viata in casa, in tacerea de dincolo de ziduri, nu era nicidecum o optiune. Cine avea banii necesari isi ducea copilul intr-un centru pentru reabilitare, cine nu… il tinea acasa fara o sansa pentru viitor, din pacate. De curand in Turcia, tara unde lucrez, s-a facut un mare pas inainte: centrele de reabilitare primesc banii pentru a asigura tratamentele de reabilitare gratuit pentru pacientii cu dizabilitati. Asa se face ca mii de familii au imbratisat sansa, au iesit cu copiii lor bolnavi din casa si s-au indreptat catre centrele care aveau sa le faca viata mai buna. Dincolo de asta, deschiderea a insemnat si o sansa pentru tinerii bolnavi de a comunica cu lumea de care odinioara se fereau. Au inceput sa isi infranga temerile, rusinea nejustificata, sentimentul de inutilitate; au inteles ca nu lor, ci oamenilor care isi permiteau sa ii priveasca nefiresc si acuzator li se potrivea cuvantul “rusine”. Pentru lipsa de omenie, inainte de toate.
Din ce in ce mai mult intanim astazi oameni cu dizabilitati pe strada, la locul de munca, in parcuri, la cinema, si ma gandeam ca poate unul dintre ei este chiar copilul de odinioara pe care il zaream pe fuga la balcon. Acum ne-am obisnuit cu ei, sunt parte din lumea noastra, din normalitate. Oamenii sanatosi au inceput sa ii trateze cu seriozitatea pe care o merita, cu respectul pe care oricare dintre noi il merita atunci cand dovedeste ca are un loc bine definit in viata. Persoanele cu dizabilitati au iesit odata cu noua lege din casele lor unde se ascundeau practic de privirile celor din jur; au facut-o pentru a obtine tratamentul de care aveau atata nevoie, dar au obtinut inca ceva pretios: increderea in propria persoana.
Sunt parte din lumea noastra. Si primesc din ce in ce mai mult suport, intelegere, gesturi ce tin de normalitate. Multe fundatii care le sustin cauza au devenit voci puternice intre timp. Zi de zi afli despre ei in imagini ce se deruleaza pe ecrane ori se gasesc in parcuri, pe autobuze, pe bulevarde, poduri, stadioane. Au devenit o prioritate, iar oamenii care nu au probleme de sanatate au inceput sa inteleaga ca poate fi un motiv de mandrie si de bucurie sa le ofere celor cu dizabilitati acest drept la o viata civilizata.
Dar poate ca partea cea mai sensibila a acestei evolutii este sansa acestor oameni de a se intalni unii cu altii. Au inteles ca nu sunt singuri. Au prieteni care simt, gandesc, vorbesc la fel, privesc lumea prin aceeasi fereastra. La fel se intampla si cu familile care au nevoie de suport emotional. Au sansa de a se intalni acum, de a-si impartasi sentimentele, de a se ajuta reciproc in incercarea zilnica de a duce cu demnitate pe umeri o povara deloc usoara si de a-si privi copiii, chiar daca diferiti de majoritatea, cu intelegere, acceptare, mandrie pentru reusitele lor si o nesfarsita dragoste.
O astfel de evolutie nu ar trebui sa lipseasca din nici o tara care isi doreste sa se numeasca civilizata. E semn ca societatea isi sprijina oamenii defavorizati de soarta, intelegand cat de important este ca ei sa se simta utili, acceptati, integrati si apreciati in marea familie din care fac parte.
Tuncay Ozturk, specialist fizioterapeut/osteopat Bucuresti
Articol realizat pentru www.scoalamamelor.ro